03.04.2005


Doamne, ia-mi o coastă
și lipește-o unui deal sau unei văi pierdute.
Acolo să-mi îngropi singuratatea
mai mare decât cel mai mare munte
copiat de-un japonez ce l-a sculptat
în bobul de orez
prefăcând soarele cu timpul lui
într-o albă strălucitoare
perlă din scoica florii de cireș.

Încarcă, Doamne, coasta c-o veșnică livadă
în care fructele să nu se despartă de flori,
oamenii să-și dea seama
că albinele drăgostesc, nu muncesc,
și se adună în stup
doar pentru a visa la dragostea lor
minunându-se în fiecare dimineață
de întruparea luminii în miere.

Iar dacă asta
și asemeni alte se întâmplă,
ce aș vrea eu să mai adaug
de mă prind zorile
cu degetul la tâmplă