în partea de apus a clădirii ușile erau din lemn negru roșcat
zăvorau liniștea netulburată a miilor de zile și nopți
nimeni nu a înțeles cum au înflorit în mai către seară
flori mari albe ca de mireasă curgeau peste mînere
peste balamalele grele și reci de bronz și aramă
se deschideau surprinse privind copilăros încăperile
explorau cotloane ascunse cu o nevinovăție imperturbabilă
pînă cînd totul a devenit atît de alb încît îți lăcrimau ochii
greutatea lor încovoia podelele pereții grinzile
aerul se transformase într-un fel de frumusețe irespirabilă

în partea de răsărit a cladirii erau panopliile și astrolabul
săbiile din oțel de toledo și armurile cavalerilor templieri
acolo pînă și nimicul avea un loc bine stabilit în coduri enigmatice
întunericul alterna cu lumina în cumpăna perfectă a timpului
fără resentimente fără reproșuri fără regrete pe care să le poată auzi cineva
la început a fost doar parfumul strecurat ca un duh al nopții
prin încheieturile podelelor prin crăpăturile zidurilor
vicleană promisiune a unei lumi în care speri să nu poți muri
tulburătoare mîngîiere înfiorînd borangicul ascuns în dosul platoșei
cînd mîna îmbrăcată în fier încleștează boldul negru al morții

lama rece a spadei a cazut involuntar fără vreo explicație plauzibilă
peste trupul șerpuitor al miilor de flori de mireasă a țîșnit roșu
apoi mereu fără milă fără odihnă fără dragoste de dumnezeu
a despicat a tăiat a sfîșiat a săpat a smuls din rădăcini totul
pînă la capăt pînă dincolo de durere