Și când or să plângă,
stâncile de pe marginea prăpastiei
vor avea același glas
și aceeași tăcere granulată
le va sta la picioare,
gata întotdeauna să se prăvale
peste liniștea lichidă de dedesubt...

Când se va deschide gura brazilor,
limba lor verde la auz
are să zguduie tăcerea cețoasă
și cuvintele lor șuierătoare
au să se prindă de aripile șoimilor
care le vor duce cu zborul,
vâslind văzduhul, departe, sub apus...

Când o să plouă,
sau când o să ningă,
când se vor ridica talazuri de iarbă,
sau când se vor veșteji frunzele într-o toamnă,
umbre de ani or să se aștearnă peste lume
și oamenii or să le simtă mirosul
și or să creadă că sunt petice de viitor...