aș putea să las la întâmplare acest cântec. oricum iubitul meu nu mă mai recunoaște
acum el se prelinge pe faianța ospiciului în care lumea ne-a rezervat un spațiu respirabil
eu îi învelesc pe ascuns tălpile de care știu că se teme cumplit
toată noaptea cântă într-o gamă ciudată fără cheie fără partituri fără pauze
se are doar pe sine instrument înspăimântător cu toate corzile fierbinți întinse peste limită între mine și restul lumii până la vibrații imposibile aproape orgasmice

am fugit pe scara incendiată spre adâncul interzis al lucrurilor. aici porțile au importanța schimbată. nu există cu adevărat o ieșire nu există nici ziduri ci doar o imensă libertate din care tragem pe nări amețindu-ne ca să aflăm

speranța de viață n-a fost niciodată la alegere. Doctorul se împiedică în cuvinte și-l simțim cum ne urăște pentru că murim fericiți.

parcă aveam o taină prin care ajungeam să ne salvăm în ultima clipă


într-o dimineață femeia din nord ne-a amintit vârsta lumii
și din fiecare dintre noi a smuls câte un strigăt pentru a ne înmulți la întâmplare.
“cunoști această femeie care se cheamă cu numele tău?” l-a întrebat în timp ce-i lua ochiul verde
dar iubitul meu răspundea numai prin cântec și numai eu știu

dintre nopți doar una va fi păstrată în colțul de carne al memoriei
aceea în care eram virgini și ne-am atins stingheri ca niște ziduri
el mușcase din adâncul meu pentru totdeauna
știa că îl purtam într-un uter de aer
știa că voi pleca uneori fără să-i spun
că-l voi cânta pe drum ca pe un refren dureros
știa că eu nu uit

dintre nopți doar una va rămâne în el ca o poartă