Simt cum plutesc,
cum respir un aer pur toxic.
Nimeni nu mai vrea sa inteleaga nimic
din mine...
Si mi-e tare scarba
cand ma gandesc
la viata mea profund.
Sunt doar profund ingropata in fecala numita
VIATA...
Atarn doar de un fir de ata
fragil si NEGRU.
Nu sunt gata sa cad,
sa ajung pe salteaua de minciuni
care ma va ridica din nou sus,
tot mai sus,
in esenta purului toxic,
in Edenul manjit cu sangele pacatosilor
(poate chiar si cu al meu).
Nu,
nu mai stiu nici eu
unde o sa aterizez
atunci cand nicaieri
nu va mai exista loc pentru mine.
Oricum,
eu mereu sunt departe de el,
cel pe care mi l-am inchipuit perfect,
perfect de imperfect.
Oricum,
eu sunt departe de tine,
cel care e legat de sufletul meu.
Si...
Gata!
Ata mea s-a rupt.
Eu am cazut.
Si inca nu am adormit...
Doar stau in cazanele reci
udate
de lacrimi dulci, fierbinti, uscate...