ploua cu praf nevăzut, potopul prevestitor din inimile noastre,
iar ochii ne erau obosiți de invaziile de furnici cu aripi,
atât de moi, carnea pătând asfaltul, ferind pașii nevăzătorilor
cu măștile lor abrutizate încercuind orașul și petrecându’l,
înecați cu fularele roase, pe la gât să nu scoată sunet;
atât de trist cortegiul blestemat, alergând trenuri ruginite,
să rupă șinele, să nu se mai întoarcă niciodată.

și’acum, toată această nenorocire stă sub semnul
unei ciudate tăceri de câini bolnavi pândind trotuare întunecate,
de oameni târând bagaje de vechituri, doar pentru a se
reîntoarce la același culcuș încălzit de gunoaie.
experiența urbană este ceva abominabil;
admirabil modest al facilului, acest mușuroi putrezit
și’a depășit demult tentația divinului.

ne’am plictisit rumegând aceleași imagini, noi,
acești rebeli barbieriți care fumează cu doua degete ridicate,
ne dezgustăm reciproc și ne apropiem mai mult,
pentru ca ’noi’ este singurul lucru pe care’l mai avem;
conștiințe împietrite în egofilie,
murdare vă sunt așternuturile, domnilor;
un glonte neobosit, va urez:
eu primul.