Întinsul fără margini de albastru
cu mii de lacrimi răsplătea pământul
și, jucăuș, trecea prin iarbă vântul
ducând cu el mireasma de mohor;

era un aer blând, răcoritor,
și o simțea întreaga mea ființă.
Extaziat și plin de umilință
mă desprindeam de trupu-mi de-alabastru;

eram o parte-n marea fericire
care vibra în toate-n jurul meu
și aș fi vrut să fiu așa mereu,
la fel de proaspăt și la fel de tânăr…