Motto: Anii noștri s-au socotit ca pânza unui paianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere; că trece viața noastră și ne vom duce (Psalmul 89)


ea umblă în haine de lumină se lungește peste trup
în chipul celor ce se botează
nu suflă nici o vorbă ci doar zâmbește
stă cu zilele să-l aștepte
n-o doare suspinul
vrea chiar să odrăslească
e mireasa nopții
cuprinde cu somnul greu întunericul rece inert
doar îngerii plâng în altar

venim pe lume fără să știm de ce
plecăm fără să știm unde
mă dau erou îmi spun să nu-mi fie frică
dinții zâmbesc zgribulind cu lacrimi
să fie intensitatea suferinței o taină
l-am uitat pe Dumnezeu?
din când în când mă retrag în adâncurile minții
ascund o boală rară sau poate femeie
de ochii ce ar izbucni în râs
anulez anii pe rolul ingrat al neînțelesului
dezolarea în spațiul ruinat al dorinței
vreau oare odihna veșnică?

lumina lumânărilor îmbracă cerul în stele
gest la margine de speranță
mai mult decât era firesc să sufere un mort
decupez urletul mut în batiste negre
număr bocetul pădurii
să fi fost doar vreo treizeci și ceva de rădăcini

ce n-aș da să fie doar un poem în doliu
dincolo de marginile amintirilor
răsucind strigătele să le prăvălesc în ruina sufletului

ochii mei îți vorbesc
eternitatea contemplă acele ceasornicului
un nou început