Te-ntorci din depărtările uitării...
Vadul tăcerii-l treci, bogate daruri
În inimă purtând, rodul chemării
Unui cuvânt făcut izvor de haruri.

Singur rămâi în tabăra-nserării.
Și, deodată, Cineva apare.
Te-atrage în vârtejul încleștării,
Și îți cuprinde viața-n brațu-I tare.

Atingerea-I îți dă divină vlagă
În trupul istovit, și-n vie șoaptă
Îți toarnă jar în zbaterea beteagă,
De te arunci uimit în luptă dreaptă.

Te-aprinzi de-nvăpăierea frumuseții
Ce-ți strânge viața-n sânu-i de lumină,
Și arde-n rugu-i patimile vieții,
Născând dorirea tainică, divină.

Înfiorat, nu vrei a te desprinde
De-mbrățișarea sfântă: te-adâncești
În lupta fără seamăn, spre a prinde
Raza iubirii-n palme pământești.

În revărsat de zori, uitând de tine,
Cu nerăpus dor, afli nou avânt
Spre binecuvântarea care vine
Din cingători de veșnic legământ.

Atingerea aripii de lumină
Încheietura coapsei ți-o rănește,
Dar nu slăbești strânsoarea ta senină
Ce mai vârtos în noru-i se-adâncește.

Atunci Te roagă Cel ce te cuprinde
Să-L lași să plece, să-ți încerce vrerea,
De s-a hrănit din tainica merinde
Și-a-ntrezărit în noapte învierea.

Dar tu-I răspunzi cu vie neclintire
Și-I smulgi cuvântul care dă ființă,
Iar fața Lui o vezi în adumbrire
Și nume nou primești drept biruință.

Făgașul inimii-și revarsă cu suspin
Fiorul întrebării-n repezi unde:
„Spune-mi și Tu numele Tău divin”
„De ce întrebi? E minunat!”, răspunde.

Când soarele răsare, încă șchioapeți,
Purtând în șold însemnul, de sub haină
Izvorâtor al mirului ce-l capeți
Dintr-a iubirii cruce-n chip de taină.