sunt totuși o piatră caldă,
sau cum vrei tu, rece, albastră
udă

unele tălpi mă apasă
îmi mărunțesc măduva
(am mai purtat făină în spate pe vremea când moara se afla la doi pași de mama moșului)

nu știu cum e să stai drept

cuvintele și vertebrele mele s-au ondulat odată cu
privirea aceea mai sfredelitoare decât călătoria
cândva
deschidea făgașe transparente ca palatele de cleștar
pe care aveam voie să umblu desculță și să cânt
acum
îmi spune că s-a închis sezonul la arhitecturi imposibile
la filme mute și amintiri de la moară

sunt totuși o piatră
ondulată ascunsă sfărâmicioasă pe la colțuri

tălpile de seară
fac amor peste pielea mea tăbăcită
cele de iarnă
îmi alunecă printre nuanțe și umbre
nu mă dor nici ochii, nici urechile, sângerez

erau tălpi care știau
să zboare să cânte și să râdă în același timp
secolul era acela, cu litere puține

sunt piatra aruncată în cer
de cuvintele tale cu inimă albă și sfântă