MIRÃRI


La câte șoapte dure văzduhule ridici,
Mă mir că mai există pe boltă stele mici
Ce pot să mai alinte întregul cer nătâng –
Mă mir că din iubire mai pot și știu să plâng.

La câte șopate surde pământule înghiți,
Mă mir că porți în suflet și-n lacrimă și-n dinți
La fel de dur granitul, să fie spațiul meu
Ca norii niciodată, ca Soarele mereu.

La câte șoapte oarbe mai scarpină un gând
Dorințele necoapte se scutură pe rând
Și mor hrănind lumina privirlor ce sorb...
De-atâtea șoapte oarbe, trecutul meu e orb.