I

Cum se întinde noaptea
de astă dată
de lună argintată,
ce-i infuzează,
îi trimite
o lumină arzătoare,metalică,
pe diafanul fus de lână sură...

Noaptea - a cărei imensă gură
pare să sărute cu buzele-i roșii,
catifelate,
-nfiorata natură.

Dramatic,îmi pare că
uneori noaptea-i sadică;
atâta plăcere simte în vine,
Când le-ntunecă calea minusculelor 'jivine',
furnici,gândaci mici,
plăntuțe naive,silfide și fine,
Și când e complicea
atâtor mistere înrosit de nedescoperite,
firesc nescormonite,
și părtașa atâtor secrete,
nocturn,discret clădite...

II

Pe de altă parte,
noaptea-i farul etern
ce-mi calmează și adoarme gândurile absurde
care ziua-mi fug neîncetat prin minte,
și-mi transformă sentimentu-n cuvânt tern,
formând o pânza înghețată
peste vulcanul EU,
să ard pânza nu-i atât de greu,
dar nu știu ce idee inutilă
mă împiedică să fiu cu mintea mea împăcată...
Farul etern care,
când este-anunțat de-nserare,
smulge din mine starea de tulburare
și-mi dă impresia că de-abia
-ncepe-o nouă zi,
că de-abia acum mă eliberez
de-acea pânză,
și-ncep să simt focul vieții
arzând și în mine,
dându-mi o stare de atât de bine ...
Farul etern ce naște ziua
mai devreme de-a apune Luna,
și făurește din jar stins un nou foc,
în forma de coroană,
punându-l pe cer lunii în loc...