de patru generații, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani și ani, tatăl meu îl acoperă cu paie și frunze
să nu afle vecinii. și tatăl lui îl acoperea și el cu paie și frunze
și poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.

primăvara ne facem și noi că arăm și semănăm,
ca să pară că sântem în rând cu lumea.
toamna ne facem că strângem și noi roade,
ca să semănăm cu ceilalți, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să așteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând,
ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deși
cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o șuviță de
sânge întunecat, îl acoperim de ani și ani cu
paie și frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem și noi în rând cu lumea.