Pe Cristi trebuie să-l înțelegeți. Spune el multe despre noi, dar să nu-l luați în serios. El ne iubește și ne respectă, iar noi am crezut întotdeauna în talentul lui. Când scrie despre mine că sunt cochetă și că el nu strânge doar negru sub unghii ci și un fel de roz, la degetele mici, ca să nu mai dăm bani pe pudră și pe ruj, o spune, așa, cu delicatețe și se gândește de fapt la micile mele economii. Așa e el. Nu e făcut pentru lumea asta. De fapt, am și eu o mare parte din vină: atunci, în alea nouă luni, cât l-am ținut în pântec, am avut prea multe vise. Mai multe pe noapte. Nu dormea înadins ca să se uite la ele. Îl simțeam eu cum vrea să mă strângă în brațe pe dinăuntru, dar n-avea, săracul, de ce să apuce. Și atunci dădea din picioare, cum fac golanii la film, la cinema, când se întrerupe sonorul. Asta e. Ce mai poți face acum? Am auzit că dacă te prăpădești în somn, visul rămâne acolo, între tâmple ca un cristal. Am să las vorbă să mi-l scoată cu grijă, să nu-l spargă ca să se uite Cristian la el când vrea. Că degeaba strânge oricâte femei în brațe. Am citit și-n cărți. Degeaba. Așa că ultimul meu vis i-l las lui.
Trebuie să-l înțelegi. Să nu-l luați în serios. Nu scoate o vorbă zile întregi. Întotdeauna i-am spus: "Băiatul mamei, nu-ți mai fă atâtea probleme. Că-ți spăl și-ți calc, că tot pe capul mei trăiești, că mi-am sacrificat viața. Știu eu ce se-ntâmplă după ce mori. Cum ajungi acolo începi să-ntinerești. Dar nu oricum. Că aceeași ani care îți îmbătrânesc copiii te întineresc pe tine. Tot în familie.
Când ai să-mbătrânești tu, eu voi fi nurlie, frumoasă și o să mă iubească iar și taică-tu, ca pe vremuri. Nu te mai gândi că aduci pre puțini bani în casă. Asta e. N-ai ce să faci.
Mama e grijulie. Când eu tai pâinea, ea o bandajează și când eu o rup, mama o pune în ghips.
După ce a ieșit din mine, mă simțeam, așa, infirmă, oloagă și aș fi plătit oricât unui doctor să mă taie și să-mi îndese o proteză în pântec. Nu puteam fără el. Dar încetul cu încetul m-am obișnuit. A început să-mi placă. Eram tânără și de abia la primul copil. Asta e. Când avea două luni îi desenam păr pe subțiori, pe piept, pe barbă. I-l desenam cu creionul chimic. El stătea liniștit și gângurea. Nu-și mai lua ochii de la mine.

Mama e gospodină. Ea păstrează zahărul în cupele unui sutien vechi, îngălbenit, agățat cu două cuie de perete. Că numai așa se-ndulcește o oală întreagă de lapte c-o singură linguriță de zahăr.

Băiatul mamei. Tu nu știi. Dar când ai împlinit 13 ani, ai venit acasă cu o colivie mare pe măsura ta. Și de-atunci, în fiecare an de ziua ta și a mea, te înghesui, te mai împingeam și noi că vrei să-ncapi din nou în colivia aia. Și ne citești de acolo ziarul și-ncerci să strigi la noi cum strigai când ai ieșit din mine. Noi te-ascultăm, te sărutăm, îți urăm la mulți ani și te mai liniștești. Știu eu că până la urmă o să ajungi poet mare. Ce dacă nu te iubesc femeile și-ți tremură mâna când duci lingura la gură? Ce dacă trebuie să-ți aduc eu aminte cum o cheamă pe soră-ta când vrei s-o chemi prin casă? Ce dacă tu ești încă cu un picior în maică-ta când alții au ajuns deja cu un picior în groapă? Să nu-ți pese, băiatul mamii. Ai să le arăți tu lor. Au să te îngroape. Cu slujbă, cu lacrimi, cum se obișnuiește. Dar după trei-patru zile eu am să cer să te mai văd o dată, să te mai scoată puțin de acolo. Și o să fie sicriul gol. Și, înăuntru, pe pereții lui: numai inscripții de-alea porcești* ca-n *veceurile publice/Să nu-ți pese, băiatul mamii. Asta e. Nu ești făcut pentru lumea asta.