Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

ÃŽn piept
mi s-a trezit un glas străin
și-un cîntec cîntă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

Se spune, că strămoși, cari au murit fără de vreme,
cu sînge tînăr încă-n vine,
cu patimi mari în sînge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-și trăiască mai departe
în noi
viața netrăită.

Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine știe -suflete-n ce piept îți vei cînta
și tu odată, peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harfă de-ntuneric -dorul sugrumat
și frînta bucurie de viață? Cine știe? Cine știe?