la mine în casă
e frumos uneori.

tu alergi cu o lună în umăr
peste ideile sparte
în betonul armat
al acestui cub în care
încă respir,
în sandale mereu colorate cu
un dans nou,
mimând
uneori respirația
alteori un surâs
și îmi alergi uneori
peste toate durerile
cu un refren nou
șoptit dureros în geometria
perfecta a îmbrățișărilor noastre
până când
marea
sau altceva cu mai multe clipiri
deodată
își deschide în noi
într-o agitație absurdă
peste părinți,
peste prieteni,
peste orașul
acesta neplăcut de drept,
de vertical,
de aur,
dragostea proprie
împărțită exact,
fără zecimale vizibile
la doi,
într-o strigare perfidă
a anotimpului propriu.