Simt din ce în ce mai tare detașarea pe care ar trebui să o am pentru
momentele de plăcere,
o ultimă platformă instabilă.
…toți fluturii din lume îmi vor mulțumi pentru atitudinea de astăzi
mult,
sau prea puțin,
sau poate nimeni

sau poate că tot acest spectacol te distrează
privind o bluză roșie,
croită pe un calapod perfect ca ziua,
unde somnul e esențial.

sau dacă nu,
pensulele prietenilor,
sau grafitul din peisajele mele,
ori tot acest alternativ pe care îl tot scot în față,
cu tot întunericul din el.

în acestă plutire nebună,
scuipatul pe care îl arunc în stradă
e sigur,
e singur

…iar apoi o adunătură de necunoscuți strânsă în casa mea…


nevoia de singurătate mă face să-mi ascund fața de lume.

Cu siguranță că zilele viitoare vor năvăli cu putere,
mă vor face să le simt datoria.
…acum realizez că “a aștepta”,
înseamnă ratare…,
fără menajamente,
înseamnă mese întinse pentru nimeni,
doar o umbră,
una construită în jurul cuvântului “obligație”.

Din tot acest război voi ieși cu trupul abandonat.

mă și văd pus cu degetele pe un eșafod al umilinței,
acolo unde nu voi mai putea să fac vreo mișcare greșită,
acolo unde voi ști cu siguranță că lupta a fost pierdută,
fără să fac măcar un gest.

…tot acest timp stă pe rama sufletului exorcizat,
mă urmărește,
mă face să ard singur,
să greșesc singur,
mă face să merg până când am să pot intra în pielea personajului din noapte…

poate că între ai tăi îți vine să urli mai tare de singurătate