Limba e iconostasul
Unde iconim eroi,
Aducînd, din neguri, glasul
Dacilor străbuni spre noi.

Dulce limbă între cele
Ale globului bătrîn,
Ești icoana țării mele
Și a neamului prea bun.

Căci te-au vrut bijuterie
Înțelepții Daci (și bunii),
Limba leagăn să ne fie
Pînă la sfîrșitul lumii...

Limba ni-i suflarea sfîntă,
Trup pătruns de duh divin,
E regina ce ne-ncîntă,
Chiar și în veșmînt străin,

Curcubeu pe bolta-albastră,
Plin de farmec și mistere,
Catedrala scumpă-a noastră,
Fagur nepătruns de miere.

Scut și platoșă ori lance,
Nobil sceptru princiar,
Limba -i urna-n care zace
Dorul nostru milenar,

E pecetea-n dungi stelare:
Nistrul, Dunărea și Tisa,
Cu Carpați și Marea Mare,
Precum Mircea-Vodă zis-a.

Monument din cremeni, Graiul
Vremi cumplite le înfruntă,
Dăltuind în el și traiul
Și Petrecerea cea cruntă.

Limba este apa vie
A izvorului străbun,
Ea-i eterna-mpărăție
A poporului stăpîn,

E balsamul ce renaște
Pururi Doina și Iubirea
Din țărîna țării, moaște,
Un miracol: dăinuirea.

Limba -i magica unealtă
Sondînd sufletul și lanul,
Ca o soră înțeleaptă
Cu Măria Sa, Þăranul.

E Altarul Națiunii,
Unde-oficiază ales, cu
Harul Geniului și-al Mumii,
Chiar Maestrul - Eminescu.

Simfonie ori furtună,
Imn sau bocet ancestral,
Este fulgerul ce-adună
Și desparte val cu val,

E blazonul nemuririi,
Aurul sonor al vetrei,
Puls sangvin al Infinirii
În tăria sacră-a pietrei.

Cînt de pasăre măiastră,
Dinspre secoli și milenii,
E menit să dăinuiască
Peste asprul curs al vremii.

Limba e iconostraiul
Unde ne zidim Lumina,
De cînd ne încearcă graiul,
Pînă ne cuprinde Tina ...

Astru luminînd în zare
Cugetul și glia castă,
Primenita Casă Mare -
Limba este Viața noastră !
8 februarie 1989