suntem îndepărtați, ascunși în fibra de sticlă a fantasmelor
ne chemăm pe nume înainte să deschidem ochii, de frică
să nu pierdem legăturile
atât a rămas în timp, atât vei păstra când plec
mereu la răsărit

îți spuneam să nu întorci capul, să rămâi liniștit în locul tău
vegetal
dar trenurile au tăiat privirea prea devreme, am lăsat
să curgă pietricele din pumni, am lăsat câteva scoici
să dispară
fără să îți simt îmbrățișarea, mirajul
și m-am tot dus

călătoriile au ceva din începutul anilor mici, când visam
fără să dorm, când credeam orbește în iubire
au ceva
din felul în care mi-ai atins pumnii prima oară
știind să le aștepți desfacerea, știind că te voi purta în mine
ocean după ocean


*brighton, august 2009