Întunerecul unor sălbatice fructe
se ascunde-n vorbele tale, în lumina
pe care mâinile-ți o lasă pe masă
cum pe o lespede atinsă
de barbara mea tâmplă.

Vorbești și liniștea pleacă-n lutul
unei amfore. Surâsul tău
împlinește minunile golului de amforă,
în pumni încălzești blânda țărână
a unui murmur în care-s ostatec.

Ceața grădinii e tăiată, deodată, în trei:
de cântecul paserii, de un pas nevăzut
și de schivnicul tei.
Lângă noi cântecul încearcă să fie
coroană celuia care de la masa noastră
pleacă flămând în Ithaca lacrămilor sale.

Umbrele ne stau alături – să ne fie chiar oaspeți,
neguri din vremea când lumina
se înrudea cu picătura de sânge?!