De de-asupra, acoperișuri vechi de tablă ruginite
La patru metri dedesubt moloz și pietre și pământ ș-un întuneric….
“și atunci mă apropii de pietre și tac”
Nu pot să vorbesc
Nu pot să mă mișc sunt încremenit
Nici să țip nici să scrâșnesc
doar o lumânare aprinsă aștept să-mi redea lumina
aceeași viață pe care-o retrăiesc
Dar stai !
Șapte limbi de foc din șapte colțuri ale mării
Se –ntâlnesc într-un singur punct
Și ca un porumbel ajung și îmi luminează calea
Și luminează pe rând mâinile, picioarele
Care sunt pline de pământ
Iar peste ochi picură vânt și lumină.
Ceva se grăbește –nainte
Îmi sunt picioarele ce pe covorul alb din celuloză
Lasă grele urme de pământ.
Iar eu duc în spate ce-i al meu
Și m-apropii de lumină și mă frige
Cad și cade peste mine
Și pe jos se văd mai multe
Urme…
Și tot frige și ard tot
și toți cu care mă-ntâlnesc iau foc
Și se sting ș-alor cenusă e păstrată-n giulgiuri albe
În cărți groase
Dar tot frige și mă arde.
A venit apoi pe vârfuri
Albă toată Miorița
m-am plecat ș-am sărutat-o și mi-a zis zâmbind de dor
-stăpâne îți port în pântece din foc!
Și o trâmbiță a sunat și de-atunci sună întruna
“-Mai naște-mă odată, mamă!”