Slobozește-mi amintirea
cu suflet de lut.
Respiră-mi alături
aerul plin de
castane coapte și
poeme târzii.

Dacă trebuie să pleci
îngroapă-mă în albul lunii
unde am învățat tăcerea
unui început de octombrie
în pasul fără nume.

Apusul mă doare.
În sângele negru
doliul mă strânge
de poala cămășii.
Tu agățându-ți nuanțele
de mîinile mele,
îmi risipești prin piele
cuvinte neclare.

Se diluează-n suflarea
îndoită și rece
Viața e-o armă
cu două tăișuri...
Tu pleci iei lumina
petalei de roze
eu înghit întunericul
nopții de ceară

unde plouă mereu
sacadat și tăios
în rime fugare.