Am nevoie de liniște
o femeie e-n spatiul launtric
și-l folosește din plin
izolat în cameră cu glasul ei
plânge pe umăr necazuri ne-ntâmplate.

În rotunjimi o voluptate secretă
roade așteptarea până la sânge
pragul ușilor uns cu busuiocul ei
mă umple cu vise de exilat
lânga ferestrele mării.
Sunt claustrat în așteptări
sorb depărtările cu privirea
ating marginile trupului, pipăi,
să-mi simt sufletul înăuntru.
Disperarea stă într-un vagon de iluzii
din care nu vrea sa fugă
tălpile ard de nerăbdarea plecării
dar nu se întrevede nimic.

Port piatra pe umeri
și-mi îgreunează mersul
drumurile sunt necunoscute
dacă mă va însoți curajul
rup plasa țesută a femeii
o scot din inima mea bolnavă
și voi zbura ca un fluture
înainte de crisalidă.