modul în care le-a fost dor oamenilor de noi
era din ce în ce mai bizar/parcă le era foame
și ar fi rupt bucăți imense din noi
cu dinții lor albaștrii și ascuțiți.
niciodată nu citisem ziarele cu critici
adresate spectacolului nostru ieftin de comedie
și niciodată nu băusem cu specatorii după reprezentație
mergeam mereu în apartamentul ingesuit din mansardă
și mâncam portocale fumând pipe interminabile
cu opiu.
spectacolul se născuse din dorința de a
pleca prin lume/sau a ne simții iubiți de cineva
acum aveam și bani de mâncare și de apa caldă.

într-o zi o mașină a dat peste Boris și i-a rupt
un picior/o coastă.două luni nu am mai dat
nicio reprezentație.când am rămas fără bani
ne-am urcat din nou pe scenă cu sentimentul ăla
scârbos de lene și dezgust.
dar oamenilor le fusese dor de noi.
iar acum ne păreau mă hidoși ca niciodată.
erau ca niște melci roz fără cochilie
ce se târau pe sub scanuele albastre din teatru.

specatacolul avea din ce în ce mai puțini specatori.
piesa era deja fumată.
regizorul ne-a aruncat o frânghie și ne-am cățărat pe ea.
acum eram actorii cuiva.târfele ieftine care jucau după
cum dicta peștele.zâmbeam,plângeam,căram tăvi până ne
ieșea de nota 10.
cu toții îl urăm dar aveam nevoie de apa caldă,portocale
și pipe cu opiu.specatatorii nu mai râdeau și sunetul
cortinei ce cădea după ultima replică era ca
un clopoțel salvator.
de atunci am urât teatrul.