Prin grădini cu plante încete ca somnul
îmi chivernisesc o singurătate
venită prea din vreme.
O lină adiere e oaspete de seamă,
îmi atinge mâinile cum ar atinge
un țărm luminat de epave.


Ajung la tufa de mentă! Azurul ei
îmi face ochii mai limpezi,
văd iasomia cum crește-n „omătul de raze”,
parcă-i o cămașă de fecioară,
sub care sânu-i, slujit de frumusețe,
se întrece cu minunea din mere.


Puțin mai departe e mătrăguna.
Atâtea povești și eresuri
îi fac noaptea frumoasă,
atâtea fecioare cresc pentru ea,
se întrec în foșnire
cu lumina florii de tei.


Și trec de la o minune la alta,
parcă adulmec o ne-lumească femeie!
Nemaivăzuta e în spatele tău, spune cineva,
mereu îți calcă pe urme. De o vei privi,
neînsoțit de îngeri,
o umbră vei fi,
rătăcită-n Valea Tristei Plângeri.