Din țara cea senină
A zilelor de ieri,
Din aburi și lumină
Și din parfum de meri
Spre țara ce-o sa vină
A zilelor de mâine,
Din fructe dulci și coapte
Și din miros de pâine,

Se-află o cale-ntinsă
Albastră, argintie,
Ce mângâie cu coapsa-i
Rotundă și nurlie
Acea lumină blândă
A sufletului meu
Ce-ascunde în lăuntru-i
Iubiri, morți, Dumnezeu.

***

În vremea aceea în care
Aveam în suflet, curat,
Momentul de soare-răsare
Și din lumină stâlp întrupat,
În juru-mi o roat-am văzut,
Demult uitații ochi de faur,
Ce m-ajutau dintru-nceput,
În ea, arzând, mi-au arătat
Oglinzile de aur.

În beznă cand m-aflam scăldat,
Pământ uscat și foc mocnit
ÃŽn ochiul de lacrimi muiat,
Privirea-mi neagră am rotit
Și-un semn de piatră, neclintit,
Zărit-am eu, rotindu-se fractal,
Născând, vârstate cu argint,
Oglinzile mici de cristal.

Muiată, în ziua în care,
Inima-mi va bate un ultim sărut,
În dulce a vieții licoare,
Intrând apoi în sorbul de lut
Vor fi acolo, peste lumină și stele,
Bucăți de străvechi labirint,
Catifelate și dulci, adâncile mele
Bătrâne oglinzi de argint.

***

Ele îmi spun cele vechi ce au fost,
Și cum, mai apoi, iarăși noi vor apare,
Și tot ce în lume se află cu-n rost
Și sensul luminii din raza de soare;
Vecine-s cu țărmul visării-cu-dor,
Acela din țara-cea-fără-de-moarte,
De care-al netinereții fior
Treptat, lin și ușor mă desparte.

Iar una din multe oglinzile mele
I-a amintirii acelor, trecutelor zile -
De-o-ntorc către mine, trecutul îl uit
Și doar către mâine, atent, pot s-ascult;
De-o-ntorc însă pe cea ce în mâine privește
Rămân cu trecutul, scobor în poveste;
Când ambele-arată-nspre sufletul meu
M-azvârl în genunea eternului Eu.