Cu turnuri ude ploaia mătură bine
Cîcărezele sălciilor din zăvoi.
Huligan sînt, vântule, ca și tine:
Scuipă-ți ghemotoacele tale de foi.

Îmi place când arborii pădurilor vinete,
Ca niște boi cu mers lent,
Își golesc fllămânzările pline de
Frunze, cufurindu-se violent.

Aceasta-i ciurda mea de tauri și de junince!
Rugina ei cine-ar putea-o cânta mai frumos?
Ah, văd cum crepusculul linge
Urme de pași pe jos.

Rusie, Rusie, Rusia mea de
Lemn, sînt singurul tău cântăreț și herold.
Tristețea lacomă-a versului are ce roade:
Zmeurica și menta-mi atârnă de șold.

În ce-ți mulgi mestecenii, noapte adâncă?
Selenarul șiștar nu-l aduci?
Al nu știu cui gât vrea țintirimul să-l strângă
Cu brațele unei cruci.

O huidumă neagră pe dâmb se ridică.
În livadă e cineva. Stai!
Un bandit și-o pramatie sânt și eu la o adică:
Seminție de șes, spiță de hoți de cai.

Cine-a văzut cum spumegă pe câmpie
Oștirea mălinilor de abur și fum?
În albastrul stepei, ce-aș mai ieși pe-o
seară târzie
Cu ghioaga la drum!

Ah, părul meu ia culoarea ștearsă a norului,
Rob la cântec, dintr-o mlaștină gem.
Osândit sînt la ocnele dorului,
Să-nvârt piatra de moară a unui poem.

Tu bate, vântule, fără teamă,
Scuipă-ți ghemotoacele de foi pe tăpșan.
Mi se spune poet? Nu ține seamă:
Eu și-n cântece-s tot huligan.



1919