mă invidiază unii, că pot scrie poezie
alții tac, nu spun nimica și-ncearcă și ei să scrie.
unii mi-aduc acuzații că sunt prea plin de emfază
iar pe alții, poezia, nici nu îi interesează.

dar nu mă iubesc nici unii, așa cum o fac confrații,
și ei, creatori de versuri și de lungi elucubrații.
printre ei am și prieteni care mă divinizează
iar stilul de-a face versuri, îndeaproape mi-l urmează.

mă-ntâlnii cu un prieten, la o bere-n Cișmigiu.
(berea, el. Eu am în față păhărelul cu rachiu).
nu prea mă simțeam "în formă" căci eram cam deprimat
de atâta alergătură, prin oraș cât am umblat

iar amicul mă întreabă, după ce-a sorbit din halbă:
nu te-am văzut multă vreme. cum o mai duci maestre, dragă?
am simțit cum deprimarea, parcă iarăși mă încearcă
și-i răspund: "cam rău amice. sunt cu un picior în groapă"!...

am văzut cum pe-a lui față se-așternu o-nseninare
și-un zâmbet trecu in goană, c-o scurtă străfulgerare.
iar cu fața-aceea, pusă mereu pe șolticării,
mă-ntrebă: "cu ălălat, maestre, ce faci?... scrii?... încă mai scrii"?...