cine mai știe

să rupă din carnea mea măcar o petală
să o pună sub pernă
cine mai știe dacă ești dans de săbii
sau șotron colorat pe asfalt
pe care copii îl sar când vin de la școală
cu greață și frică de câini

cine mai știe cât de zadarnic
e pântecul ca o cană de plastic murdară
pusă la fântâna pierdută în vene

poate că nu am tăcut niciodată așa cum trebuie

sunt o firimitură de femeie în colțul ochiului
puțin deranjantă, pe care o ștergi neglijent
cu gândul în altă parte

culoarea alb-negru de la raftul
cu carioci, muzica vecinului
chitanța de la abonamentul orange
claxonatul din fața casei
și cam tot ce nu te interesează
lătratul de om părăsit
strigătul vânzătoarei după rest
pâinea uscată, porumbelul din geam
îngenuncherea pe lemnul putred al primului vers
borna kilometrică care indică un singur trup

cine mai știe să curgă din carnea mea...

cine mai știe
dacă trebuie să mai rămân

între noi

cuvinte vătămate ieșite din scorburi
ca șerpii lipicioși de mătase
o nuntă târzie și același pahar cu vin acrit
se varsă pe fața de masă în fiecare zi

ce mută e toamna când stăm unul în altul

ne împrumutăm farfuriile să nu murim otrăviți
am trei variante de nume și-o copcă pe umăr
o mostră de iubire din viața trecută
un scut și-o balustradă din fier forjat

ce mută e bezna din sângele tău

de vină e genunchiul fărâmițat

între noi

e un întuneric pe-o tavă de argint
servim când ne e sete îngeri și coase
facem tumbe prin el până când
coborâm iar în larva cadavrului

ce mută e moartea și ce mult luminează

lipsa ta îmi distruge timpanele