N-aștept corăbii dinspre larg să vină,
Cu pânzele ca prinși robiți furtunii,
Nici de pe stânci zbătându-se lăstunii,
Să nu le ia talazul din lumină.

Nu sting în vatră-nvolburat tăciunii
Ce-au sfâșiat covorul de verbină,
Dar îți ating cuibarul ce-mi alină
Un chin arzând în răvășirea lunii.

De ți-ar fi gândul trainic, cum mi-e mie,
Și ochii-ntorși spre chipul meu cel supt,
Ca să vegheze-n ceruri o făclie

Din ani târzii, când am uitat să lupt,
Am trece zvelți și tandri spre vecie,
Același râu către un mal abrupt.