Mă întreb, de ce trebuie cineva să fie mândru că aparține unei anumite nații? Prin simplul fapt că te-ai născut în România (de exemplu), ai dobândit tu, împreună cu toți cei aflați în aceeași situație cu tine, calitatea de român.
Ai vreun merit tu, și cu tine toți conaționalii, în această privință? Multe persoane născute aiurea solicită și primesc în conformitate cu legea, cetățenie română. Fac acest demers pentru a intra în corul celor care se mândresc (cel puțin așa afirmă ei) de calitatea pe care au dobândit-o? Mă îndoiesc.
Eu fac o distincție între dragostea și respectul pe care îl nutresc față de cei care, dealungul timpului, și-au sacrificat viețile pentru ca țara să perpetueze, ne-au reprezentat cu cinste în toate domeniile în lume, își cresc fiii și nepoții din muncă cinstită cu dragoste de țară și de Dumnezeu, și între aceia care, în număr îngrijorător de mare, se situează la polul opus.
Aceștia din urmă, ne-au făcut și ne fac în continuare neamul de râs. Partea proastă este că străinii, și nu numai ei, asociază lipsa de cultură, educație, comportamentul de animal al acestora, cu imaginea țării. Asta mă doare. Eu îmi iubesc țara nu hoardele care ne compromit aici și pe toate meridianele lumii. Nu mă mândresc de calitatea de român. Mă mândresc cu țara mea frumoasă și cu cei care au servit-o cu cinste. Să fie aceasta mândria de a fi român? Nu cred. Nu cred pentru că, de exemplu, dacă aș fi undeva în străinătate și ar trebui să-mi declar cetățenia, aș face-o cu multă jenă fiindcă aș fi asociat cu românii așa cum sunt cunoscuți de toți, cu românii care le fac viața imposibilă, care i-au îngrozit, care spurcă locul pe care îl calcă, cu românii care au devalizat țara și continuă să sape la temelia ei. Aș avea încă multe altele de spus dar mă limitez acum doar la atât.
Deși aceste simțăminte le aveam mai demult, întâlnirea cu o lichea care se mândrea că este român și care a rămas uimit când i-am spus, fără explicații, că nu-i împărtășesc părerea, m-a determinat să pun pe hârtie aceste gânduri și chiar să compun o poezie pe această temă.




Mă întrebi cu infatuare
Și dator eu îți rămân,
Cu răspunsul la-ntrebare:
Te mândrești că ești român ?

Tu și cei din a ta branșă,
De otrepe, infami, gunoi,
Dece nu vă-ntrebați însă,
Þara, s-o mândri cu voi?

Ați speriat un continent
Cu al vieții voastre mod,
Și, o crezi, impertinent,
Că mă simt ca voi, comod.

Ați plecat trei milioane
Și acum, în urma voastră,
Tot gunoaie și bidoane
Se aruncă pe fereastră.

Ca să fim cu lumea în rând,
Să se primenească glia,
Oare câți ar trebui, plecând,
Să asaneze, România?

Păduri, ape, munți, natura,
Ne fac țara mult vestită,
Nu cred că întrec măsura,
Când regret că-i locuită.

Eu trăiesc intens mândria
Căci viața-mi luminează.
Sunt mândru de România,
Nu de cei ce-o populează.

- Toți sunt în aceeași oală,
Mă întrebi, sunt toți gunoi?
- Nu sunt toți, fără-ndoială,
Doar trei sferturi dintre noi.
Iași 20 iulie 2007