timpul
care ni s-a dat
nu ajunge la toți
dar amintirea lui prin veac
e veșnicie

prima dată
am văzut o puță de femeie
pe valea vezii la deal dincoace de pitești
eram mic
abia ajungeam la gaura cheii

țin minte
toți copiii din sat ieșeam buluc la poartă
de câteva ori pe an mai ales iarna
când leana
umplea goală toată ulița

linie și punct deopotrivă
cerc de abanos cu marginile ruginite
sălta între buric și cărare o stea neagră umedă mică
strălucitoare
sub un pântec lăptos pe un cer fără soare

ningea
era iarnă
leana bădălana frumoasa nebună din capu' satului
cânta și juca în pielea goală pe uliță

mergea așa
oarecum în zig-zag
alergând prin zăpadă
de o parte și de alta a drumului
ca o pasăre de foc deasupra vederii
iar în urmă
agale
cu un cojoc în mână
venea biata florica săraca

știa
leana nu trecea niciodată de troiță
acolo
se așeza un timp în genunchi
după care se ridica liniștită
și pornea la pas cu cojocul pe umeri spre casă

când au venit tovarășii
să iscălească pentru livadă și păduricea de plopi
era după Crăciun
mărin și florica tocmai în ziua aceea tăiaseră porcul
au scos pe masă
creștinește
murăturile țuica vinul și carne prăjită
dar nu au semnat

acela
a fost începutul
pe mărin și florica i-au bătut măr toată noaptea
i-au legat fedeleș jos la talpa casei în beci
și pe rând
toți beți turtă
au prins-o pe leana

florica
i-a îngrijit cum a știut ea mai bine
nea mărin a zăcut o vreme la pat și a murit repede
în primăvară
leana bădălana
nu a mai vorbit de-atunci cu nimeni
a început
ușor-
ușor
să cânte!..