țin minte și acum că urcam
când am pus piciorul drept pe prima treaptă aveam vreo trei ani și când am ajuns la etajul șapte trecusem bine de
treizeci pe drum mă surprindeam surprins de
mâzgălelile făcute pe pereți pe varul proaspăt
erau niște mâzgăleli făcute cu cheia am recunoscut printre omuleții desenați acolo pe femeia de la etajul cinci cu ochelarii legați cu elastic pe poștaș pe fetița care dă din coadă ca o elice de elicopter pe dumnezeu o bilă din zuma

la unele etaje dădeam de un întuneric erect de îți suflecai
pielea de pe degete și ți le băgai în ochi de auzeai voci care îți ziceau bună ziua și apoi tropa tropa în jos de unde ai venit tu

când găseam câte un calendar lăsat invariabil la luna decembrie 1999 cu un peisaj de iarnă îngălbenit cu colțurile îndoite mă apropiam de el să văd în ce zi a căzut în acel an crăciunul știu că am eu niște amintiri din vremea aia tocmai bune de împachetat și pus sub un brad

liftul nu mergea dar pe sub ușa lui se vedea o lumină copiii ziceau că nea levantul care a căzut astă vară în hăul liftului s-a mutat definitiv acolo și că este tot timpul acasă că este ospitalier că își caută pe cineva care să stea cu el de aceea de atunci nu merge liftul și copiii îi aruncă tot felul de ultima oară femeia de serviciu a scos de acolo napolitane roșii mere pachete de țigări și un făt dar s-a dovedit a fi doar o păpușă

la un etaj sigur nu era nicio ușă și când am povestit despre el nimeni nu m-a crezut era un etaj ca un hol imens alb peretele granulat de parcă s-ar fi dat cu sare pe el și era o lumină ce cobora din tavan ca muribundul în fața lui Iisus pentru vindecare scara de urcat era mult mai încolo a trebuit să merg ceva la un moment dat m-am și târât am zărit niște sticle de plastic goale și am avut impresia că liniștea aceea se găsea în acele sticle

unele etaje le-am urcat chiar de mai multe ori știu că întâlneam câte o iubită căreia nu îi ziceam nimic mă făceam mic de tot și treceam prin pieptul ei ea simțea atunci așa ca o tresărire ca atunci când trece ăla pe lângă tine am făcut asta o dată de două ori de trei ori până când a trebuit să redevin stâncă și să zic bună în hăul durerii provocat de întâlnirea cu mine atunci ea devenea ecou și ce spuneam eu se întorcea la mine ca un porumbel la noe

la ghene nu erau uși sau dacă erau erau transparente mă tenta să urc pe toboganul acela să mai scurtez din drum dar auzeam că veneau de acolo gălăgie uși trântite agonizări am rezistat tentației ori cât de lungi ar fi crescut unghiile ghenei

frunzele de ficuși ca niște palme de iubire m-au ademenit de la bun început aplecate ca și când ar atârna de ele niște fructe invizibile erau proaspăt șterse de praf stăteau pe scaune și mese ca niște faraoni priveau scările care veneau în valuri oamenii se opreau era pe acolo și un izvor pentru că plecau întăriți mi-am recunoscut mulți vecini dar se făceau că nu mă văd era și o oglindă acolo în care mă lăsam singur când plângeam când țipam și când uram în rest era foarte multă verdeață foarte mulți ficuși

țin minte că de atunci oricât aș urca sunt înconjurat de ficuși oamenii trec pe lângă mine cu câte o frunză de ficus ieșită din piept îmi zâmbesc și mă simt bandajat poate de aceea nu vreau să mă opresc din urcat