Miracolul
( varianta din April)
Aud nonameteria râzând
Dimineața e starea mea încă umană
Ceasul meu inversează timpul
beau un
ceai de rosa canina reies în uman,
dau binețe
O Doamne Zeu, ce miracol! Mă trezesc,
reiau mișcarea
îmi botez privirile lumina vede boltit
precum fruntea și clespidra culcată .

fac libații schimb sărut cu privirile
morfogenetica fac injecții iodură de
oximoron
sculptez în rouă amulete semantice
culeg ce seamănă fratele vând
nu refuz o țigară „ cap de mort”
mâinii cu bandaj fals și sânge
carioca
la semafor noaptea dă strălucire
pulsului electronilor și al instinctului
de vânătoare
femeia mea îngrijește
on nonagenar orb în orașul lui Leopardi
în septembrie natal te-am visat
ca o sferă cu jumătatea spre Sud
scânteind
sunt fericitul tată a trei fii
în trei țări din lume...

Există un contrapunct RAIAD
bunăoară
trec dincolo când îl revăd pe duiosul călău
„ochi-de-porc spinos”, „ sconcsul”
( însfârșit înțeleg, copil fiind
a fost abuzat de schizobunică-sa
și ecce motivația a ajuns securist
sărmana-i tovarășă de viață
are varice, el platfus frontal
„ ți-aș băga pistolu-n gură,
bă, poetule”

(Doamnă doctor,
Arteriografia m-a lămurit
Ceea ce știam din ecuația lui Niels Bohr,
despre
Relația soare- electron- sistem planetar

Iar despre colaterale știam de la Strei
Acolo unde râul Galbena sapă-n zeu estuarul...)

În zig zag umblu prin memoria dublă
aud cu toate șapte corpurile
și simt lumina rece
a „norișorului de splendoare”
Despre care scrie în epopeea
Enuma Eliș ...
Cucii au răgușit îmi strigă numele
scriu un samizdat tastez holograme
despre păcatul cu visul
involuntar biensieur
despre alte și alte dileme
Ființa, îmi spun, știe ce face,
Sunt pe zi ce trece tot mai om
Experimentez efectul ecoul și umbra
Într-o seară va fi dimineață
Empirisul e unicul drum
Care singur ne duce unde am mai fost
încă mai public în reviste
mă ignoră manolescu și mușina
and alex șoșonel
(Certitudinea valorii ca fedback
Îmi dă o stare de confort
divinatoriu
printre frustrații genialoizi...)

viața m-a iubit prenatal
mă gândesc pe mine însumi ca unul plural
am cucerit onoruri care-mi înzeiesc sărăcia
Voi înceta nu mă mai omor cu scrisul
scrisul literar ucide cu încetinitorul
prin aceea că substanța primordială
are memoria sevei suind întru sânge și
face dependență și induce teror vacui
familia mă înțelege eu nu
lumea e un concept arestat în durate
merg pe străzi care nu m-au iubit au trădat
ce miracol mă adulmecă imprudent scorușul
cu numele Tău- fac șotron în cabbala
umbra mea
dispare după colț luna printre genunchii tăi
răsări și pieri, vai
Oglindirea ei oarbă!
În amonte spre unde visez
Înșfac metafizica și aorta mi-e cuib fără aripi

Ploaia a șters urma de sânge a micului prieten strivesc o
lacrimă de stronțiu 90
Tu ești cea mai vie culoare din curcubeu
Îți ascult monada și laptele rece stelar
Arbore smuls paideumei îmi răsucesc
rădăcinile de fapt înnotăm în văzduh
uit numele morților departele mi-e tot mai aproape
ale viilor le mai greșesc îmi cer scuze mulțumesc
de răbdare oricum vei auzi că am murit
să nu-i crezi niciodată
Ce miracol, Doamne, nonmateria
totuși există


Cunoașterea

Pâinea răbdării și apele fricii,
Cuib sub streșini și vânt, rândunicii

Poemul de noapte și cel viu al zilei,
Cuibul din vârf de sub soarele milei ...

În poeme trăim cu aura splendorii,
Ardem lutul divin, numărați ni-s cocorii

La nirvanice Vămi, nemuririi prin naștere
să străbatem invers drum zburat
prin Cunoaștere.









Eugen Evu