Ie Paieon! Ie Paieon!...
Pasărea de ceară a uimirii s-a topit
în umbra unui zâmbet mut.
Marii dregători ai dansurilor stelare
ne-a citit în palmă zborul,
prin cuvânt,
spre tărâmuri noi nestrăbătute,
spre alte vârste:
jocuri de lumini purtătoare de cântece.
Suntem ghilda celor ce
cu lutul nasc noi lumi...

Și în oglinzile amiezii,
răsfrânți,
parcă nu ne mai recunoaștem chipurile
umbrite de atâtea renunțări.
Alții suntem acum:
bătaia de aripă a visului,
mai rară de la un cuvânt la altul.
Respirăm înțelepciunera tăcerii
mai plină de sens decât strigătul
și umerii îngenunchiați sub cele primite la naștere,
mai adânc s-au înfipt în real
după ce ni s-a dat cântecul
pentru a-l împărți celorlalți.
Mai plini suntem de cele dobândite prin fapte.
Cuvintele oarbe și visul
nu ne mai sfâșie zborul,
amintirile seninătății
nu ne mai dor...

O, Ekdysie, Ekdysie,
Eleuthyie a descătușării.
Zeiță cu trup de peșteră
și suflet,
lumina din oasele stelelor.
vamă ne-ai fost
unde-am pierdut Paradisul
netrăit precum moartea
și copilăria.
Vârstă a vârstelor.
Copilărie a copilăriei, dormind
între floare de crin
în cuibul fiecărei primăveri
te regăsesc tăcând în vis,
uimire...