Pomii cei tineri, în dimineața de marte,
unii lângă alții au stat să se roage -
frunțile lor străluceau inspirate deasupra
pământului incă-n zăpezi.

Și-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viață,
ca niște oameni goi și frumoși ei cântau:

„Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
privește oastea noastră-ndrăzneață;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta...

Noi nu ne-nchinăm de fel și nu plângem,
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
și pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotundt…

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoșteam dimensiumile cerului;
mi s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Semințele-n somn visau că există colori,
roșu, albastru și gri, minunate colori.
Tu, peste frunțile noastre, soare, cobori.
Și noi vom da fructe, și noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte...”

Și-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineața de marte…