e pustiu nu mai locuiește nimeni
în mine printre multe alte chestii
despre care nu o să vorbesc acum
existau oameni...

de la o vreme încoace
sunt neliniștit și tot mai fragil
uit tot mai multe lucruri
deși le simt forma și locul lor
în camera dinspre stradă unde
bunica-mea creștea liniști
în spatele farfuriilor prinse
deasupra ferestrelor
doar un păianjen
mai construiește câte ceva

e multă liniște acolo
o liniște absolut necesară

și Dumnezeu e trist

poate că nu ar fi trebuit
să oprească ceasul

ca dovadă le aud respirația trecând
prin peretele celuilalt capăt...

în felul acesta îmi vizitez părinții
și atunci liniștea umblă prin mine
și-mi descompune uitarea