ELEGIA
civis Transilvaniae, Crisii et Banati, VIOREL-GHEORGHE
de CHYBUR * , natus in Bocșa Caraș-Severini, Anno Domini
MDCDXLIII (1943), licențiat în filologie la Alma Mater
Napocensis, prin vremi de restriște,
TRIMISÃ autorului celui mai onest părtinitor Dicționar
analitic de opere literare românești, poet, istoric și critic literar,
ION POP, din cetatea fără tăgadă daco-romană,
devenită prin timp și vremi Sinteză genetică,
dar conservată drept capitală a ținuturilor limbii române.



Nu voi începe, cum aș vrea, drag Magistru, cu osanale
închinate-n captatio, fără candoare o spun,
ci dorind să știi cine și ce sunt pe a Terrei matrice,
când cu-ndrăzneală ieșit-am la cântul nesățioasei
muze în dans deșănțat cu ale ei surate pe lacuri,
prin păduri, ori pe plaiuri ascunse de nori nărăvași;
dar de ce tocmai acum, că doar ani doi ne despart întru al
paisprezecelea lustru, grăiescu-ți cu osebire.

__________
Numeroase ocazii avut-am să-mi revărs prea-plinul de
amiciție pentru-al tău fel de-a fi întrupare
de-nalt spirit printre discipoli, și când Magister diurno
fostu-ne-ai, și post temporem, când înșine magistri
ludi am devenit. Peste tot recunoaște-vom aura
dăruită ție printre cei dăruiți, cununa
împletită dintr-a dafinului frunză, de-un Demiurgos
surâzând înspre cel căruia-i străluce pe creștet.

(mă simt dator acum să demasc Theoria despărțind ce
suporterii săi despart: Eul liric – de poet,
Naratorul – de autor. Tot astfel însumi stau aplecat
deasupra colii răbdătoare și-ncerc să-mi luminez
prezumtivul cititor destăinuindu-i ce încercat-am
când m-am decis să „denunț” eu, mai sus, tristețile,
cum dominat-au existența-mi mascată-abil de-aparențe
sub aceste două prenume, Viorel-Gheorghe), deci...

Aduși sunt pruncuții spre viața terestră fără s-o ceară
anume cuiva, doar cu spirit în boțul nevârstnic.
Din pântec mănos, știi bine, începe lucrarea, sfințită
prin tainic botez, apoi cel spre răstignire ales
iertat e de crucea Împăratului lumii. Astfel și eu,
grozava povară, împovăratei prin soartă femei
lacrima i-am curmat cu țipete și plânsu-mi pe-ntrecute,
în Bocșa, din Caraș, natala căsuță; deodată

universul întreg îl cuprinse-n micul ocean placentar,
înghițindu-l, pe urmă liberând capricioasele
parce, ori ursitoare, ca să-și desfete orgolii slujind
promisului paradis, sau, dimpotrivă, lui Hades
neîmpăcatul, deslușind lumini și tenebre vorace.
Legendă-i doar toată această năucă magie
menită slăbirii credinței în Cel ce-i Stăpân peste tot,
și pe toate le află. Așa fost-am și eu trimis

să stau mărturie alcătuirii mirabilei ordini,
dimpreună cu toți purtătorii de suflet celest,
care în ceruri se-ntorc de-ndată ce la soroc au ajuns;
în felul acesta crescut-am până la fragezii
ani doi, când purtându-mi de grijă mult iubitoarea mea mamă,
când Virginia, a nașei mele fiică fecioară,
pe brațele căror pluteam fără grijă și îmi ascundeam
la pieptul lor capul să n-aud al bombelor șuier,

surâzând luminii ce ziua frumosul Phoebus ne-aduce
și pace când munții din jur încetau să tresalte;
tata fuse tainic trimis cu ordin să lupte-mpotriva
cruzilor partizani ai lui Tito, sadicul despot,
ce-a reușit pân-la urmă să-ntemeieze un comunist
regim al terorii-n ținuturi de serbi stăpânite.
Toate acestea mult peste timpuri mama îmi povestise
și-mi porunci să nu uit drumul bătut cu tristețe.

Cercat sunt să cred că de-atunci rămas-am cu spaima de zgomot
prea mult și prea tare, cum ceva mai târziu scrie-voi;
frica, aceea ce lumea o guvernează, mi-este soră,
cu toate că-n viață, știut e, doar moartea-nspăimântă,
și nu Decalogul pe care atât de frecvent îl uităm
atunci când instincte primare ne-atrag în vârtejuri
incontestabil plăcute până la uitarea de sine,
încât nici senectutea nu își ascunde rușinea.

Avut-am, iubite magistre, ani doi când ai mei m-au adus
în satul acesta mai mare, de i se zice Jibou, ci
toți dinăuntru-i, numindu-l oraș, îl răsfățau cu amor,
parcă ființa-i anostă ar fi primit-o în dar.
Aici mi-am trăit copilăria și-adolescența de-atunci
printre amici, rudenii și cunoștințe dragi mie,
precum, la rându-mi, le-am devenit astfel, cald impresionându-i
prin respectuoase purtări, prin mult rostuiții talanți

în viața cetății; prea lungă-ar fi lista dovezilor, și
modestia, de-i neputințelor mască, refuză
să joace al scutului rol opunând scârboaselor bârfe
adevărata menire de când amintiri ascund
între hățișuri din pădurea memoriei; devastator
stârnească-mi mânia, căci violența din preajmă-ne
o scoate-n priviri, mi-o strecoară în brațe-ncordate, apoi
năpastă-i pe capul vrăjmașilor șui, sau nevolnici.

Mai stăruie de inima cetății aproape clădirea
în care generații de prunci găsit-au fermecați
rosturile-nceputului vieții supuse celui spirit
amical prin ordine, bunăcredință și jocuri;
îndrăgit-am și eu la rându-mi prieteni păstrați până azi
în visteria sufletului, precum și tinere
doamne educatoare supuse sub vitrege vremi, atunci
când roșia molimă se întindea, cumplit blestem,

peste poporul acesta-ncurcat între atâția genomi,
adesea plângându-și de milă și furibund doar când
îi ajunge cuțitul la os, cum se spune. Boala a prins
în mreje de la-nceput pe-atinșii de vicii și boli,
cum lenea, beția, destrăbălarea la toate părtașă.
Pentru-acestea fiind socotiți culpabili cei vrednici,
năpăstuiți mai apoi, deportați și închiși, torturați și,
întru veșnica urmașilor pomenire, uciși.

Eu însă creșteam fără griji, căci grijile toate-mpovărau
spinarea bunilor mei părinți, singurul lor copil
nici să bănuiasc-ale viețuirii viclene meandre.
Totuși, voi ține minte cum indivizi, purtând haine
din piele, au năvălit într-o seară în casa vecină,
de unde-au ieșit ducând pe Drăgan, avocatul,
încătușat, și pe-a lui mai vârstnică soră (mamei mele
amică), legată la fel. Peste vremi aflat-am apoi

a-ntemnițării pricină: făr-ascunziș prieteni erau lui
Iuliu Maniu, domnul ales din țara Silvaniei
să ducă povara năpăstuitului neam pe golgota
prezentului vitreg, biciuit mișelește, ucis
și-aruncat, precum fuse Bălcescu, în groapa comună.
Prin astfel de jertfe ajuns-au mișeii la butea
cu miere, din care până și azi se înfruptă nevrednici
urmașii direcți sau nepoții purtați cu de-a sila

pe la școli cu ștaif și renume în țări atât de blamate
odinioară, când ode-nchinate prostiei toți
fredonau bălmăjind, transpirați sub intelectual efort.
Urmat-au apoi multe-arestări, dispariții stranii
de preoți supuși Romei străbune, sau militari patrioți.
Iar eu percepeam întâmplarea fără a-nțelege
îngrijorarea și spaima adulților ce se-nvârteau în
cercuri din care și părinții mei făcut-au parte.

Împlinisem primăveri șase; noaptea-și croise fad veșmânt,
era toamnă târzie, tata, ieșit de curând din
spital, citea rugăciunea, rezemat între perne, iar eu,
alături întins, i-ascultam cuvintele, nu toate
prea bine-nțelese, deși ale lor sonuri cunoscute-mi
erau. Mama trebăluia încă-n bucătărie,
de unde, având chipul schimonosit de spaimă năvăli
peste noi, iar din spatele ei s-au desprins doi ciocli

costumați, așa cum ți-am mai spus, în veșminte lungi din piele;
purtând pe cap pălării, mâinile-ascunse-n buzunări,
răstiră poruncă tatălui meu să-i urmeze de-ndată.
În următoarele clipe, acesta lăsă cartea
din mâna care, apoi, strecurată sub pernă, apucă
obiect sclipitor, și-un țăcănit metalic percepui.
Îndreptându-l către nepoftiți, le răspunse calm, hotărât:
„Vă-mpușc și mă împușc, dar viu de-aici nu mă veți duce!”

Aflat-am mult prea târziu că întâmplări atât de sinistre
deveniseră-n acele vremi cauza groazei, cum
ca un năvod zvârlit de năieri peste ape se-ntinsese;
mursecată de vipie vara pare mai blândă
decât cruzimea prostiei; dezlănțuită zămislește
ura, doar în infernul din suflet jarul hrănindu-și;
ai terorii colportori uitaseră versetele sacre,
dacă vreunii cândva, în genunchi, ascultaseră

în temple sfânta Messă, liturgice imne, disperate
rugi, chemări spre coborârea Sfântului Spirit creștin
asupra celor ce-și ziceau atei; acum la bătrânețe
înțepenesc vag prosternați în fața icoanelor,
vicleni în speranța că Judecătorul suprem aceeași
măsură folosește la decantarea finală.
Dar să revin la povestea-ncepută. Servitorii fricoși
ai urgiei ridicaseră mâinile spre umeri

și, urmați îndeaproape de tata, părăsiră casa.
Între timp, curajoasa mea mamă se furișase
pe la vecinii cu care împărățeam aceeași curte;
toți împreună au stat la povești spuse în șoaptă,
întreaga noapte, sub crepusculara lumină de veghe
a unei lămpi cu petrol; eu adormi-voi sub vraja
vocilor în surdină până în zorii următoarei zi,
când fostul coleg al tatălui meu, acum plutonier

de miliție, veni și-l rugă să-i predea armamentul,
ceea ce se-ntâmplă, sub garanția că va avea
liniște de-acum să-și ducă zilele, de-i sunt hărăzite.
Au cunoscut ai mei de-atunci greutățile vieții,
deși nu s-au plâns, și am început la rându-mi să le percep
făr-a pricepe, furat cum eram de fantasmele
copilăriei, prieteni de joacă având copii din vecini:
de țigani lăutari, de evrei comercianți, și de

unguri, toți vorbitori de limbă maghiară pe care și eu
o învățam (maica-mi fusese crescută-n incinta
conacului Döryi, de nașele sale, mamă și fiică;
ajunsă la ani nouăsprezece, alt drum a-nceput
alături de tânărul subofițer de jandarmi ce-avea să
devină ceva mai târziu pământeanul meu tată).
Ce jocuri! prin grădini scăldate de valea curgând limpede
pe sub calea ferată până la suavul sărut,

printre sălcii pletoase, cu Someșul tandru, călătorind
apoi împreună pe lângă dealuri silvane, cu
alte văi îmbrățișându-se pe drum înspre Tisa, pusta
făcându-și-o culcuș mănos. Viața se derulează
ca o peliculă veche de film pe o rolă, prea mică
se pare oricui ce-a ajuns la ani optzeci cel puțin;
prin cele patru anotimpuri dacă a trecut, firește,
la multe-ntâmplări părtaș fiind cu sârg și-mplinire.

Cum trece timpul nu stă în seama copilului să știe;
pentru el, în vremuri de pace, viața-i fără sfârșit,
călătoria-ncepută, spre cealaltă parte, castă,
a existenței, de către cei pe care, fără să
știe, îi iubea, de-a cărei dezlegare nu-și bate capul.
Doar două anotimpuri cuprinde cu adevărat
anul: vara și iarna; farmecul primăverii și bogata
în culori toamnă sunt neglijabile praguri.

Să-și apere epiderma de-a nuielei usturime sau
a brăcinarului patern sfântă mângâiere,
pentru nesocotirea contractului social cu-adulții
săi protectori, el nu știe să urască, ci poartă
ranchiună doar celor care-i rănesc prea des firavii muguri
de orgoliu, numai până în pragul plecării din
vârtejul căruia i se spune, oare de ce, viață, când
știm că-n fiece clipă murim întru veșnicie.

Mult cugetat-am de-i potrivit să repet ce-au spus filosofi
renumiți și poeți din antice vremuri până azi
când elegii ademenit-au, și preamăresc întru toate
mistuitoare tristeți mai tăcut și avid spirit
decât a bucuriilor deșănțată fervoare din tot
ce-n juru-i ocheade și gesturi lascive îmbină;
supărarea urmează părelnicei bucurii de-o clipă
precum însoritele zile furtunii se-nclină.

Astăzi de-ncerc să privesc versantul pe care-am urcat, nu pot
desluși mai multe ramuri cu flori, al bucuriei
prilej, decât pomi desfrunziți, uscăciunii sterpe orândă;
(cohorte - artiști ai seminției terrestre de-acum,
din începuturi până-n prezent simțit-au la fel, coronând
apoi elegia; de cum s-a născut, să fie-n celestul
ținut regină a tristelor despărțiri de oamenii dragi,
legate în vers și-n formule rigide, precum știi).

Câte amăgiri ascund aparențele simțit-am și eu,
încurajat cum eram de efemere succese;
concetățeni – prieteni, rudenii, colegi și dascălii mei
au văzut în imaginația-mi spontană talent,
la joacă, serbări, tocind podeaua clasei, scândura scenei
în dansuri, scenete, piese de teatru, solist vocal;
îmi plăceau, devenisem prizonierul artelor, precum și
mai destoinic sclav literaturii beletristice.

În anii de liceu tristețea se-adânci, când des mă prindea
vicleana boală de-i zicem iubire, iar eu
scriam fiecăreia dintre presupusele-mi „drăguțe”
câte-un acrostih sau un dulceag-provincial poem,
strecurat, pe-ascuns, în buzunarul hainei sau în pupitru;
producțiile-mi deveneau apoi doar cocoloașe
râzând și dând cu tifla în zborul lor împleticit spre coș;
doar muzele zâmbeau printre lacrimi cu înțelesuri.

Nu cred să fie în structura comună a vieții aspect
cât de mărunt pe care nu ai putea să îl dezghioci,
zadarnică-mi pare strădania; încerca-voi, dar, coarda
răbdării să n-o întind cât să plesnească, de-aceea
îngăduință îi cer domniei-sale cititorului
chinul sau plăcerea lecturii să îi scurtez de-acum,
iar domniei-tale, Magistre, blând și cu dreptate reproș
pentru-ndrăzneala de-a scrie, respectuos invocându-te.
----------

* toponim consemnat în primul document de atestare a localității JIBOU (1205). Cât despre cele două prenume, mă simt dator să divulg celui interesat că Viorel (nume specific pentru început doar Transilvaniei, fără corespondent în alte limbi – eventual în italianul Fiorello) vine de la femininul Vioara, diminutivat Viorica, Ica, cum o chema pe mama. Pe tatăl meu și pe bunicul din partea sa îi chema Gheorghe, în vechea greacă însemnând „lucrător al pământului”, prenume pe care l-am primit la botez, asociat primului.