Madona

În mijlocul serii se aude de-afară
Sub razele lunii străjuiește încet
O umbră de fată, o urmă, o floare,
O voce suavă ce iese din apă

E oare luceafărul oglindindu-se în lac?
Oare e luna dezbracată în ape?
E o madonă ce plutește-n derivă
Cu gândul atinge apa cu tact

Se poate să fie într-adevăr ea aceea
Ce îmbată de dor pe rând toți artiștii
Ce multe ofrande în dar ea primește
Și iarăși se aude șoptind prelung “da!”

Ar putea ea să fie prințesa ce dusă
În gânduri purta o stea printre gene
Parfumul său năucea prinții din vreme
Dar ea tot plutea, de gânduri răpusă

“Atinge-mă, pășește ușor vin’ la mine!”
“Madona, e apă, nu pot să pășesc…”
“Ușor, nu vrei să m-atingi, să mă pipăi?!”
Și apa înainta tot mai mult înspre mine

“Da vreau!” și atunci fac un pas mă avânt
Dar piciorul meu ‘stâng’ nu ascultă și intră
În apa ce pentru ea pare-o plută
“Madona apa-mi ajunge la glezne, m-afund!”

Dar ea plutea tot mai mult in derivă
“Hai, vino, te vreau chiar aici lângă mine”
Și apa mă cuprinde tot mai sus pân’ la brâu
Un val de senzații din al său trup cu căldură

Plutește spre mine și mă-îmbată pe loc
“Madona, apa mă cuprinde mai mult
Întinde-ți te rog un picior înspre mine
Să îl sărut doar pe vârf ca să pot să ma urc…”

Dar ea tot zâmbea sub aștrii ceresti
Apa trecuse demult peste mine
Un fior cald declanșează emoții
“Madona mă afund, ce splendidă esti! “

Și atunci ea se întoarse, îmi șoptise ceva
Așa ca o rugă , “ce vrea să însemne?!”
Nu se înțelege prea bine în apă
se termină–n “esc” auzisem cumva

A fost ultimul lucru rostit de madona
Eu mă cufund, ea se înalță de mine
Rămân fără glas și lumină-n curând
“De ce mi-ai făcut asta chiar mie, madona?!”

“Te blestem să împietrești și să fii moartă
Ca mine, să nu te mai poți arăta niciodată
Să fii stearpă ca și orice stâncă în apă
Să nu mai poți să vorbești niciodată!”

De atunci, apele oglindesc seara luna
Nici stâncile n-au viață în mijlocul lor
În lacul nostru privește băiatul
O floare de lotus cum plutește întruna