Azi am mers, desculți, prin ierburile nalte
ale câmpului din marginea orașului.
E o toamnă târzie, ca o primăvară galeșă,
zăbovind într-un așternut jilav,
în care,
totul ia transparențe de argint filtrat.

Soarele, neverosimil, ne-nsoțea, prietenește,
punând pe frunze o umbră de zâmbet,
repede fugărit de răcoarea din aer.

Într-un târziu prin ierburile-ncâlcite,
ți-ai sumes rochia, ținând-o-ntre degete
și pulpele tale, cu pielița palidă,
de brună și-aromitoare piersică,
pulpele pe care netezești, pe furiș, rochia

de câte ori ți le conturează prea tare,
pulpele tale au apărut,
în dimineața însorită,
ca niște trunchiuri rotunde de tineri copăcei,
firavi încă în izbucnirea lor de viață,
dar purtând în crengile lor, virtual,
podoaba mugurilor și-a cărnii vegetale.

În atmosfera de junglă potolită,
aș fi vrut să-ți sărut genunchii,
mai puri fiindcă mai ascunși privirilor,
dar mi-ai surprins gândurile
și degetele tale au încremenit pe rochie.

În poziția asta stângace
în toamna care le jilăvea pielița,
genunchii tăi erau mai palizi
și tu întreagă parcă mai-naltă.