Adorm fluturii pe genele căzute
părul răvășit de vreme
spulberă amintirile frumoase
în rochii negre de mătase
colorând prezentul
scormonind trecutul
prin veacuri de tăcere
se umple trupul cu durere.
Prăpăstii de dor mă apasă
prin umbrele cărării întunecoase
pădurea nici nu vrea să mă cunoască
doar lianele stoarse
mă strigă întâmplător sfioase
strivind florile plăpânde
sufocându-mi inima de munte.
Se cerne vântul cu petale
totul se șterge ca într-un tablou pictat
cu apă aruncat
rămâne totul negru sau poate alb,
e singurătatea mea
pe care nu o mai pot căra.