Iubitul


Priveam în asfințit cum marea
se legăna încet spre mal,
când te-am văzut venind călare,
pe creasta unui val.

Se întunecase când de mine,
ca briza te-ai apropiat,
pe cer erau aprinse stele
când ne-am îmbrățișat.

În ochii tăi, albastrul-violet
al cerului părea înlăcrimat,
când mâna ușurel ți-ai strecurat,
prin părul meu înmiresmat…

Și chipul tău, sculptat tot în Carara,
a strălucit în brațe-mi seara.
Ce întrebare, ce răspuns
iubirea ar fi fost de-ajuns…

A fost o vară minunată,
cu zile și cu nopți senine,
cu Marea Neagră spumegandă
și amintirea despre tine.

De ce-am ratat a vietii șansă
și te-am pierdut iubite drag?
De-ar fi să-ntorc a vieții roată,
te-aș aștepta pe un val, în larg!




Vulcanul


Ca un trubadur romantic tu m-ai cucerit,
cu a profunzimii voce m-ai sedus smerit.
Am vibrat ca o vioară sub arcușul tău
și ai reaprins vulcanul sufletului meu.

Am știut în acea clipă că pentru vecie,
poezia vieții mele ți-o datorez ție.
Ești tăcut când ne iubim, nu scoți nicio vorbă,
mă săruți și inima-ți bate ca o tobă.

Clocotesc în mine valuri de iubire pline,
transformându-se în lavă, ele vin spre tine.
Un călăreț fantomatic pari în acea clipă,
care-mi ține trupu-n brațe și duios m-alintă.

Deși ești un trubadur și eu o Leoaică,
mi-ar plăcea ca în savană să plecăm în taină.
Să găsim o oază să ne ocrotească,
și-a vieții rouă-n zori să ne răcorească.



Vis de vară


Ochii tăi în neagra noapte
mă priveau iscoditor,
un zâmbet în colțul gurii
te făcea fermecător.

Cunoșteam acea privire
și îmi inspira iubire
când în brațe m-ai luat
și prelung m-ai sărutat.

Era cald și era vară
și ieșeam în parc spre seară,
ne plimbam înlănțuiți,
uneori chiar fericiți.

Depănam din amintiri
petrecutele iubiri,
și din nou în toamna vieții,
trăiam anii tinereții.

Pepeni roșii, dulci și reci,
încercau să domolească
setea ce ne chinuia,
flacăra care ardea.

Pe cearșafuri răcoroase
ne iubeam în noapte,
arzând vechile amintiri
și uitând de toate.

Dar n-a fost să fie așa,
totul s-a sfârșit
și o lungă vreme,
nici n-am mai iubit.

Au trecut zile și nopți,
luni și ani în care
mă-ntrebam uneori:
o fi uitat oare?

Soarta ne-a zâmbit din nou,
tot în plină vară,
cu-n surâs m-ai cucerit
ca în prima seară.

În cenușa vieții
mai mocnește jarul
și speranța-n dragoste
alungă amarul.

Iată cum în iarna vieții
ne iubim sub Soare
mi-aș dori și noaptea
când Luna răsare.

Din păcate,
nopțile nu sunt ale mele,
deși-n fiecare seară
eu privesc spre stele.



Vara sufletului meu


Focul sacru, focul vieții, mai arde în noi,
Tu ești Cerul, Eu – Pământul, orizonturi noi.

Iubirea este o cobră, gâtul meu - altarul Ei,
colier cu nestemate strălucind în noapte.

Timpul este cel prezent și trecutul e uitat,
ce ne-aduce viitorul încă n-am aflat.

Coardele la unison ce profund vibrează,
mă săruți cu pasiune, Eu sunt a ta oază.

Aerul înmiresmat de al teilor parfum
ne îndeamnă să parcurgem al vieții drum.

Uriași corali acum strălucesc în zare,
sunt cireșii plini de rouă, roșii la culoare.

Vișinele sunt în pârg, pentru-a câta oară
ne provoacă să iubim iar în plină vară?

Sper să fie-n timp util, încă nu-i târziu,
Să sorbim din cupă vinul rubiniu.

Cerul este mai senin că aseară a plouat,
Pământul scăldat de Soare este mai bogat.

Explodează artificii marcând fericirea,
steluțe multicolore dau de veste știrea.



Iubire


Am plecat să colind lumea cea mare,
scăldată de ape, iubită de Soare,
și chiar mi-a plăcut ce-am văzut,
dar m-am întors deoarece-mi place mai mult,
ceea ce văzusem înainte de a pleca:
țara, orașul, casa, grădina, tihna căminului
și dragostea din inima ta.

Din sălcii, ramuri albite de promoroacă
se-pleacă spre lacul de cleștar.
Luna argintie, cu mantia-i brodată-n stele,
vegheată de Luceafăr, Pământu-l luminează.
Mulate-n rochii negre din catifea,
ciori zgribulite poposesc croncănind
pe Altarul de gheață al Iernii.
Pretutindeni, zăpada viscolită-n troiene
acoperă discret păcatele omenirii.

Aduceri aminte mă copleșesc…
inima-mi bate năvalnic, freamătând de iubire.
Ferestrele-s pictate-n dalbe flori de gheață,
focul încălzește căminul și lumina difuză
creează magie…
Împodobit cu globulețe și ghirlande din beteală
bradul cu cetină de jad strălucește-n întuneric.
Asemeni unui covor mătăsos, întinsă pe podele,
blana ursului polar mângâie trupurile fremătânde,
cuplate-n dansul frenetic al dragostei…

Privirea ta mă țintuiește licărind în noapte,
gura-ți însetată-mi soarbe roua vieții,
atingerea buzelor fierbinți mă înfioară…
Brațele avide mă caută, mă cuprind,
șoaptele dragostei îmi încântă auzul,
mâinile-ți alunecă pe sâni, mă dezmiardă,
și-n clipa următoare, lava vulcanului erupe
revărsându-se fierbinte în câmpia fertilă,
la poalele Muntelui Venus, într-un extaz profund.

Cutremurul propagă iubirea-mpărtășită
și-n valuri legănați, trăim a vieții clipă.
Este iubirea simplă, în marea ei splendoare,
ce-n clipa procreerii-i forța creatoare.
În liniștea deplină ce-nvăluie chiar zorii
visăm la nemurire, visăm moștenitorii.
Și iată-n plină toamnă, de dimineață-n zori,
s-a născut o fetiță, o floare între flori…