Suntem doar o clipă.
O clipă, o singură clipă: aceea
pe care moartea ne-o lasă.

La ce-ai putea să te gândești?
Și ce-ar putea să-ți fie drag
într-o clipă, o singură clipă?

Istambul!
Ploaia cântă pe lespezi de drum.
Ploaia cântă-n geamii.
Ploaia cântă-n inima noastră!

Istambul!
oraș plăsmuit din himere și vis,
grădini cu suspine de iarnă,
femeie din ivoriu și smalț,
și morții, și fără de număr mormintele,
și-n ceața Cornului de aur un trandafir.

Suntem doar o clipă.
O clipă, o singură clipă: aceea
pe care moartea ne-o lasă.

Abia mai tresar porumbeii de ceară-n bătaia vântului dinspre Eiub,
porumbeii cenușii, funerari.
Dulce și blândă ploaie pe îndoielnice fețe.
Ochii ce ard cu puternică flacără -
și bunul prieten un cântec va-ncepe acuma,
un cânt ce ne face viața cu mult mai bogată.
Iar clipa nesigură - cu mult mai bogată,
o clipă, o singură clipă.

Suntem ca arborii-n iarnă din fața Bosforului,
Apa coboară în ceață, se duce la vale
spre țărmul Albei Mări.
Suntem porumbeii de ceară
pe care moartea i-a uitat
în bătaia vântului de la Eiub.
Suntem ca fețele de ceară
în ploaia cenușie,
în noaptea îndoielnică.

Odată nu vom mai putea să vorbim,
nu vom putea o vorbă să mai scoatem
sau să găsim cuvântul fără de prihană,
care face nesfârșită și eternă
acea unică și singură clipă.

(traducere de Maria Marinescu-Himu și Ioan Micu)