ne strângem sub arșiță, parcă am fi lăsați
pe un land secat și rugos
mergem, mergem pe vârfuri, ne înălțăm
să nu simțim prea intens tălpile
urma fiecărei încercări de a ține drumul

un sunet fac pașii fără corp, un sunet prelung
în urma lui se ridică păsări de parf
dunele se văd din ce în ce mai aproape
sau e iluzia că suntem atât de mici încât
aerul dintre corpuri se mișcă în rotocoale
lumini roșiatice, pierdute prin vântul aspru

iar corpurile în orbirea lor se caută, se strigă
însă aici nimeni nu întâlnește pe nimeni
strigătul ăsta în van se adună în guri, le umple
inundă totul pe dinăuntru

în amurg
șirul de oameni pare un fir de apă neagră