Seara e mai blajină-n orășelele de provincie,
Aerul vine proaspăt din munții curați,
Dughenele tânguiesc, cu obloanele, ultima vecernie,
Geamurile caselor clipocesc, ochi întunecați.

Noaptea vine odată cu țăranii sosiți cu carele cu boi -
A doua zi va fi iarmaroc, -
Și se desumflă, ca un cimpoi
După ultima notă, peste orășel.

Câinii purced a spune povești stelelor;
Liniștea este atunci neclintit funigel,
Coborât din caierul cerului
În dâră albă de argint viu,
Până ce noaptea e târzie
Și câinii tac, a pustiu.

Atunci odaia ia-nfățișare de sărbătoare domoală,
Sub lumina lămpii, - galbenă și melodioasă,
Asemeni unei bucurii după boală,
În sufletul unui copil, într-o zi frumoasă.

Focul cojește nuci de liniște băsmuitoare,
ÃŽn jeratecul cu sclipiri de vin tomnatec.
Părul tău dobândește culoarea vinului,
Sufletul ți-i taină de zăvoi singuratec.

Mâinile ți se desprind atunci de trup
Și purced a lumină cu altă lumină
Decât aceea de lampă, și
Sufletul ți-l simt scâncind, vibrantă violină.

Văd cum ochii tăi prind pojghiți de singurătate,
Ca un eleșteu într-o toamnă ruginie.
Liniștea, undeva, ținte mici bate.

Tu, cu ochii închiși ca o carte,
Purcezi a cânta la pian;
Trupul atunci ți se irosește pe clape;
Sclipăt diafan.

Și melodia dăinuește-n odaie, spumos ram,
Cu liniștea, cu miezul de noapte, cu voia bună,
Până ce vine să ne grăiască la geam,
Cu vorbe tremurate, o frântură de lună.

Atunci tot sufletul îmi alunecă pe dușumele,
Și nu mai știu: luna, mâinile sau cântecul tău,
Mi-l acopăr cu luminoase pietricele.

Nu mai știu nimic,
Până ce oboseala vine, melodioasă.
Și-abia-n clipa ceea încerc să-mi ridic sufletul,
Dar el rămâne pe dușumele, - dâră luminoasă.