Mulți te gândesc, te văd puțini
ÃŽn haina ta de mucede atlazuri,
De lume ruptă, să nu mai faci nazuri
Când jos te trag bastarde rădăcini.

Te văd în ochii limpezi, heruvimi
Adânci, cu volburi verzi de iazuri
Când te hulesc că tu le faci necazuri
Și lacrimi curg, parfumuri de rășini.

Dar hăituindu-te din lumea seacă,
Oare ce vor, prea buna mea himeră,
Se sinucid, se pierd în sus, se joacă?

Atunci răsare întrebarea: dacă
Ei altfel te cunosc și te preferă:
A tuturor, bolnavă și apteră?