Cineva mi-a spus azi
”poezia este un amestec de cuvinte
puse in altă ordine
ce-o sporesc și nu o ucid,
așa cum iubirea
sălășluiește uneori o veșnicie
în sufletul celui rănit prin trădare”.

Gândul la o veșnicie
pe măsura iubirii
m-a ucis mai mult decât absența ei
când simți golul
săpând șanțuri prin piele
când fumul emoțiilor
se risipește prin pipa
în care ai fumat și ultima atingere
când tăcerea se întinde
fumegând peste ultima scânteie,
te îmbraci
cu unica văpaie
prinsă-ntre coaste
și un strop de frumusețe
se așterne peste conturul
mâinilor tale
aceleași linii prinse-n căușul
buzelor sorbind și ultima suflare
peste care albul porumbeilor
stingheri se îneacă-n dâra de-ntuneric
o singură zbatere într-un roi difuz
veșnicia pare o monocromie
rotindu-se-n jurul aceluiași stăpân
și nu e timp...