Cu degete de ploaie,
mâinile toamnei
trec printre ramuri, prin munți.

Aici, dimineața, sunt cu Bijou la cafea,
un motan dolofan
cu ochi gri, somnoroși,
care mă privește cumva…

Știu, Bijou, arăt ca un om singur.
Vin din ținutul iubirii,
de unde am plecat pentru că n-am știut să mint.
M-aș fi simțit femeie în ziua aia
dacă mă lua în brațe după atâta plâns,
când nu mai știam ce-i iubirea, Bijou,
dar am s-o învăț iar și iar,
de câte ori e nevoie, până la sfârșit.
Sunt tânără. Debusolată.

Fără îndoială, tu nu înțelegi nimic,
dar simt că-ți place mirosul mâinilor mele,
iar dacă mă înșel și ai să mă muști, Bijou,
măcar nu va fi mai dureros
decât mușcătura de om!