Scribul stă mereu aplecat peste lut,
pe săracul pământ așterne semne ciudate.
El spune că apa și ierburile, șopârla și zborul,
rănile și durerea, care, ca Enlil, nu se vede,
că toate își aflu sălaș pe tăblițe...
Chiar și nevăzutele, ne spune,
ar glăsui în cărțile lui.

Ne-am culcat urechea pe mahrama țărânii
și n-am auzit decât turme venind de departe,
decât larmă de scuturi și lănci...
Seminții nemaivăzute păreau că sparg marginea lumii,
că își mânau noroadele și zeii
peste floarea Babilonului și a Elam-ului...

"Ce aude-n țărână scribul nevolnic,
ce murmur înșelător l-a cotropit cu vedenii,
ce duhuri l-au tocmit cu simbrie
dacă și Regele zăbovește-n meșteșugul său?"
au întrebat închinătorii la țarcuri și zei,
cei ce-n inima lor stau ca-n surghiun...

Întrebări grele cât coroana zeului Marduk,
cât navele care duc peste Marea ultimul om
ce în sine mai chibzuie umbra și foșnetul ierbii...

"Un chip am pentru întrebările voastre,
și lămpi sunt chipurile, cârje pentru
cel ostenit în hieroglifele beznei.
Clipa de iubire-i răspunsul - fără de ea,
lumea își arată numai pustia..."

Răspunsul scribului ne-a făcut să simțim
o foșnire ciudată...

Roua era și avea chip de femeie,
era gloria și avea chip de țărână...

Stăm înmărmuriți: spadă lângă spadă,
lacrimă lângă lacrimă...



Din "Cartea făpturii", 1987