Iubito, toamna a-nceput cu stângul:
Licoare mult prea multă în pocale
Și trai boem, lipsit de orice cale
Și scrisul fără saț, buimac nătângul.

Pe ale nopții nedormite șale
Un roi de lumeni în cuvânt nu strângu-l
Și nu declin nici marea nici Parângul
Cu frumuseți pe piscurile sale.

Sunt o lumină-abia pâlpâitoare,
Căderea frunzei jale îmi aduce.
Când evada-vei din nimicuri oare,

Din stearpă-ți neagra zare, eunuce...?!
Sedentarismul gândului mă doare
Și mă ridică tot mai mult pe cruce.